Acum vreo lună am participat la un curs despre ”Convingeri limitative”. Am ascultat-o pe Cristina Oțel cum mă descria perfect în fața unei încăperi de aproximativ 40 de oameni.
Nu, de fapt nu vorbea chiar despre mine, ci despre fiecare dintre noi! Despre fiecare mama care se gândește că alte mame se descurcă mai bine, sau fac mai multe, sau cele 1 milion de lucruri pentru care ne simțim nesigure!
Acele 1 milion de lucruri pe care noi ni le crăm în cap pentru că niciodată nu vom fi suficient de bune, nu-i așa?
A vorbit despre acea voce critică din interior care nu ne lasă să ne bucurăm de clipa pe care o trăim și care uneori, ne taie tot elanul de a încerca un lucru nou, de a avea curajul să ne îndeplinim visele.
Atunci am realizat că doar eu am putere asupra acelei voci. De fapt, ea nu mă definește, iar eu pot să aleg să nu mă definească! Fiecare pas pe care îl fac este o alegere, conștientă sau nu, din care am ceva de învățat.
De atunci, puțin câte puțin în fiecare zi, am început să conștientizez prezența vocii mele interioare. Am învățat să nu o mai ascult orbește și să am curaj din nou.
Nu e un proces ușor, dar acum am reușit să-l înțeleg puțin mai bine. Încă ajung în situații în care vocea aceea critică preia controlul, dar lucrez la asta în fiecare zi.
Ultima oară când am conștientizat felul în care vocea mea interioară voia să mă certe din nou a fost chiar săptămâna trecută așa că am profitat de trafic și am vrut să vă spun prin viu grai tot ceea ce am simțit.
Joi urma să-i serbăm ziua Emilușei la grădiniță, dar Joi a plouat și Andrei și l-a uitat pe Fulger acasă. Ploua mult și mărunt. Muuuuult de tot și am întârziat peste tot…