După ce apare primul copil, nu trece mult timp şi începi să auzi întrebarea :
“Dar al doilea când …?” Chiar şi acum, la cei 5+ ani ai Dânsei tot mai primim această întrebare.
”Dar, cum te descurci cu un singur copil într-o ţară străină, atunci când nu ai ajutorul bunicilor, al mătușilor și chiar al prietenilor?”
Nu e deloc uşor, asta e de la sine înţeles. Totul este nou şi pentru copil şi pentru adulţi.
Într-un oraş cu 15 milioane de locuitori, totul este departe, iar timpul petrecut în trafic de Dl. Soț este pe măsura distanței, iar asta înseamnă că timpul petrecut împreună e și mai puțin.
Când ne-am mutat în Istanbul, Dânsa doar ce învăţase să meargă singură, de câteva săptămâni, deci explorarea era în toi. Eu încercam să aranjez cât de cât lucrurile în casă, ea avea nevoie de atenţie. În acea perioadă, programul meu și al ei a fost unul de genul “un pas înainte, şi doi înapoi”.
Dimineaţa, ne trezeam uneori şi la 5:30-6 dimineaţa și de multe ori, la 7:30 noi eram primele în parc. Ceea ce pe timpul verii, în Istanbul, chiar e de preferat, pentru că de pe la 10:30-11:00, devine foarte cald, chiar sufocant afară. Intram în casă, masă şi somn. Urma apoi joaca de după-amiază în parc, cu toate activităţile exploratorii aferente, apoi mergeam să îl aşteptăm pe tati unde îl lăsa autobuzul.
![Părinți fără sat într-o țară necunoscută [#viatadeexpat]](https://www.ceaicumamici.ro/wp-content/uploads/2018/11/parinti-singuri.jpg)
Mare fericire pe ea, pentru că reuşea să îl vadă, dar şi pe mine, pentru că în sfârşit aveam şi eu puţin timp (cam jumătate de oră maxim) să respir sau în cele mai multe cazuri să pregătesc masa sau baia … tot pentru ea.
Nu a trecut mult timp, şi mi-am dat seama că aşa nu se mai poate!
Era chiar foarte greu pentru mine să am grijă de un copil, de nevoile acestuia, dar şi de casă. Aşa că ajutorul meu a venit din partea unei menajere. M-a salvat de la stresul curăţeniei.
Puteam angaja şi o bonă, dar am zis că dacă tot am un singur copil şi altul nu intra în planurile noastre prea curând, sau vreodată, măcar să încerc să fac eu treaba atât cât se poate. Iar mutarea noastră aici mi-a oferit oportunitatea de a o creşte după cum mă/ne duce mintea, fără alte păreri din afară.
A fost şi încă este cea mai bună decizie, pentru că mi-a oferit timp preţios petrecut alături de ea, în anii de formare a personalităţii sale.
Şi chiar are o personalitate foarte puternică, pe care vreau să şi-o păstreze în continuare
În weekend, mereu îl aveam pe tati cu noi şi îmi era mai uşor, iar acele momente erau cele mai frumoase. Până a intrat la grădiniţă, soluția pe care am găsit-o a fost să facem împreună diferite activităţi practice care să ne țină pe amândouă ocupate.
În primul rând crearea jucăriilor
Aveam bani să-i cumpărăm toate jucăriile pe care le voia, dar mereu i-am spus că e important să încercăm să le creeăm noi mai întâi, iar dacă chiar nu ne reuşeşte, abia atunci cumpărăm jucăria. Cel mai distractiv era că mereu ne reuşeau, ba chiar mai bine decât cele de la magazine, pentru că erau aşa cum le gândeam noi, iar faptul că o lăsam pe ea să le personalizeze a contat foarte mult. Așa a învățat să spună că este unică (şi ea, şi jucăria).
O altă salvare și o activitate iubită de amândouă era preparatul mâncării. Ideea era, ca la finalul dezastrului din bucătărie, să avem măcar o farfurie plină cu mâncare (aceasta ne ajungea pentru amândouă). Mereu am avut grijă să mănânc alături de ea, de preferat acelaşi fel de mâncare.
Tot ce am făcut a fost mereu cu gândul de a ne ține ocupate și mâinile și mintea ca să nu ne gândim prea mult la dorul de casă. Nu e ușor să fii departe de cei dragi, chiar dacă ai familia ta cu tine. Cu toate acestea, am ales sa vorbim foarte puţin cu persoanele de acasă (pentru că da, casa noastră rămâne în România totuşi).
La început am crezut că este mai bine dacă vorbim cât mai puţin cu ei atunci când ne aflăm în Turcia, pentru că nu suportam să mi se povestească despre lucrurile care se întâmplă în țară, sufeream că nu sunt acolo, aşa că am făcut un zid.
Chiar și acum, după aproape 5 ani, vorbim încă destul de puţin cu cei de acasă. Singura care vorbește cel mai mult acasă este Dânsa pentru că în weekend este momentul când vorbește cu “surioara” ei (aşa o numeşte fata mea pe verişoara ei).
Pe mine asta m-a ajutat cel mai mult și sunt tare curioasă dacă există mame stabilite în altă țară, voi cum ați procedat cu convorbirile acasă?
Articole anterioare din seria #viatadeexpat:
- Sportul te salvează de la singurătate
- Cum găsești grădinița potrivită într-o țară pe care n-o cunoști?
- De la entuziasm la depresie în doar 10 luni
- De la 6 luni la aproape 5 ani în Istanbul
