De la entuziasm la depresie în doar 10 luni [#viatadeexpat]

Deci… ne mutasem în Turcia de 10 luni și tocmai am aflat că urmează să mai stăm încă 12 luni.

Dacă ați ratat începutul, puteți citi articolul anterior în care am povestit cum am ajuns să ne mutăm în Turcia
Eu sunt genul de persoană căreia îi place să ştie care sunt pasii urmatori cu cât se poate de mult în avans. Să ştiu ce se întâmplă mâine, să am planul făcut.

Învăţătura mea după această întâmplare a fost că e bine să laşi loc de neprevăzut.

De atunci, încerc pe cât posibil să las loc de neprevăzut, în ceea ce ştiu deja că va avea loc.

Acum că stau şi mă gândesc, eu chiar semnăn cu Claire Randall – personajul principal feminin din seria de cărţi Outlander a scriitoarei Diana Gabaldon, serie pe care eu am adorat să o citesc pe nerăsuflate în jumatate de an. Ca şi ea, şi eu am picat într-o cultură diferită de ceea ce cunoşteam, chiar dacă nu cu 200 de ani în urma timpului meu.

Până a început Dânsa grădiniţa, în septembrie 2015 ( 2 ani şi 4 luni ), am stat mai mult singură, cu copilul, 12 ore pe zi, timp în care trebuia să pregătesc câte 2-3 feluri de mâncare, pentru că “dacă nu îi place un fel, să am de unde alege să îi dau copilului”, ieşit în parc (uneori de la 6, 6:30 dimineaţa, pentru că eu am o matinală acasă), schimbat, alergat dupa copilul care abia învăţa să alerge şi să se caţere pe unde “nici cu gândul nu gândeşti”.

Da, am fost picată din lună, după ce s-a terminat euforia şi m­-am trezit într-o realitate diferită de împlăsmuirile creierului şi imaginaţiei mele.

Ţin minte, că într-o noapte chiar am sunat-o pe mama să îi spun că nu mai pot duce, nu mă regăseam în acea realitate. În 45 de ore, ai mei erau la noi.

Niciodată nu mi-a fost atât de greu ca în acea perioadă. Şi eu îl aveam şi pe Dl. Soț care mi-a oferit mereu tot sprijinul. După ce venea de la muncă, ma ajuta cu tot ceea ce aveam nevoie, dar cele 12 ore pe zi singură, timp de 12 luni şi-au spus cuvântul într-un final.

Aşa m-am trezit într-o dimineaţă de februarie, cu o grămadă de lucuri pe cap şi nu ştiam de unde să încep.

Cel mai important este că am reuşit să realizez că aveam o problemă. Am început să realizez că ţipam cam mult şi cam fără motiv. Orice lucru, cât de neimportant, pentru mine devenea trăgaciul care apăsa glonţul. Nu era normal nici pentru mine, nici pentru copil și bineânțeles nici pentru soţ. Cu atât mai mult cu cât el devenise cel pe care îmi vărsam toate supărările. Era singurul de fapt, ca sa nu mă descarc pe copil.

Chiar şi mama mi-a sugerat să caut pe cineva profesionist. Oricât încerca să ma încurajeze, să vină cât de des îi permitea serviciul şi zilele de concediu, nu ajuta nimic. Această neputinţă de a-ţi ajuta copilul, de a-i lua durerea cu mâna, cu o vorbă, este cruntă. Atunci realizezi că trebuie să-ți lași copilul să-şi găsească singur leacul. Că tot ce poţi face ca părinte este să stai în spatele lui şi să te asiguri că nu cade atât de tare, încât să nu se mai ridice. De căzut, e clar că va cădea, dar măcar nu foarte rău.

Așa am ajuns să caut un medic psiholog. L-am găsit pe un grup de facebook, recomandat de alte femei străine, care, la fel ca şi mine au avut nevoie de cineva să le ajute să accepte situaţia în care se aflau, la început de drum în Turcia. Medicul era o doamnă psiholog, şi ea la rându-i, expată, din SUA, dar căsătorită cu un cetăţean turc şi stabilită aici.

Nu a fost nevoie decât de o singură şedinţă, dar m­-a ajutat atât de mult, încât, după această experienţă (puteţi numi efectul Placebo, dacă doriţi) chiar am văzut lucrurile într-o nouă lumină (una mai stralucitoare).

În cadrul acelei şedinţe, a fost ca şi cum mi-aş fi găsit partenera de suferinţă. Nu am vorbit doar eu, ci şi ea. Mi-a povestit prin ce a trecut şi ea la început, când s-a mutat în Turcia, şi mi-am dat seama că sunt aceleaşi suferinţe, ba chiar că eu sunt mai norocoasă, pentru că şederea mea aici nu va fi niciodată permanentă, ca în cazul ei.

Ce mi-a spus şi m-a ajutat a fost că:

  • trebuie să luăm situaţia ca atare,
  • să facem ce putem mai bine din tot ceea ce ni se oferă,
  • Şi mai ales, să ne bucurăm de mare (eu stau la 10 minute de mers către mare), de soare şi să încerc să găsesc personae ca şi mine ( expate, căsătorite sau nu cu turci, cu copii de aceeaşi vârstă cu al meu).

A fost o oră foarte utilă pentru mine. Lucrul potrivit, la momentul potrivit. Şi da, banii cel mai bine cheltuiţi pentru sănătatea mea şi chiar a familiei, nu?

Când un membru suferă, toţi ceilalţi resimt efectele.

După această întâlnire un specialist, am putut să caut mai bine grădiniţe şi să fiu fericită, recunoscătoare, că dacă nu veneam în Turcia, copilul nu ar fi mers la o grădiniţă într-o limbă străină. E cam aiurea, dar acest lucru m­-a ajutat şi când chiar am găsit grădiniţa. Am realizat că este de departe cea mai bună alegere pe care o puteam face pentru copilul meu, ca o primă experienţă cu mediul de învăţământ.

În următorul articol am să vă povestesc cum am găsit grădinița potrivită pentru Dânsa :)

depresie de expatPhoto by Eric Ward

Daniela

Be happy, life is short ! Make the world a better place !

5 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.