Astăzi am decis să încep o nouă serie de articole, jurnal de mamă singură.
Nu vă panicați, nu am divorțat, nici nu ne-am separat, ci pur și simplu trăim o perioadă cu foarte multe plecări ale lui. Am povestit deja cât de dor mi se face și cât mă enervează această lipsă , dar asta e, this is life and we chose it.
Știu, nu e atât de grav cum e prin alte familii când soții pleacă așa tot timpul și nu doar 5 zile și revin în weekend, ci pleacă cu lunile. Cu siguranță cazul meu nu este dintre cele mai grele, dar cum fiecare își simte propria durere ca cea mai mare, am decis să încep această serie. Mai ales după ziua de ieri, când mi-a fost extrem de greu să nu răbufnesc și să dau pe afară de prea gol. Poate vă ajută și pe voi. Sau poate aveți voi vreo soluție pentru mine 🙂
Așadar, începem ziua 17128 din jurnalul de #mamăsingură, ziua de 1 Mai.
M-am trezit la 6 (am ceasul chiar la nasul meu) în țipetele unui pitic care era trist că nu mai vede luna… ce să vezi… rasărise soarele. Buimacă și cu ochii umflați l-am luat în pat încercând să-l conving să mai dormim. He did, I didn’t, nu m-au lăsat degetelele lui încordate care îmi făceau masaj la ficați.
Ora 7.30 mă trezesc de-a binelea în țipetele copiilor care trăgeau evident de aceași jucărie. Am ridicat capul la ei și cu jumătate de ochi drept deschis (stângul nu se trezise încă) i-am întrebat “Vă este foame?” Au lăsat jucăria instant și au țipat amândoi “Daaaaa”. Norocul unui părinte de copii mâncăcioși este că aproape în 80% din cazurile în care nu te mai poți înțelege cu ei, este vorba de foame.
La 9.35 deja ajungeam la Ana să-i duc niște jucării de curte. Ca un mic spoiler, astăzi s-a deschis noua locație Yummy Mummy și arată demențial, ne-am întors aici pe la 18.00, dar ajungem și acolo, mai avem doar 10 ore :)))
La 10 ajung la Mamaie Mimica, bunica mea și străbunica copiilor să o iau cu noi la minunatul Edenland, când o văd pe Mamaie coborând cu 2 sarsanale pline cu mâncare. Avea de toate acolo, de la mici (cu puțin porc- încearcă să mă convingă cu frază asta de când i-am zis pe la vreo 7- 8 luni ale Emilușei că nu mănâncă porc), cefe de porc la grătar, cartofi prăjiți, pufarine, prăjituri eti puf (dacă nu le știți, va spun eu că sunt delicioase dar evident că total nesănătoase, nici măcar fulgii de cocos de deasupra nu cred că au treabă cu cocosul) În fine, ați prins ideea. De unde mă vedeam la Edenland mâncând o ciorbiță delicioasă, poate o salată, o pizza, o limonadă… s-a dus. Am înghițit în sec și i-am făcut pe plac. Fie… o dată mergem și noi la picnic de 1Mai împreună.
La 11.15 picnicul era așezat, Andrei musca cu poftă dintr-o ceapă verde, Emily dintr-un ou fiert, nu băgau de seama niciunul micii din casoleta de lângă, eu eram în picioare și îmi savuram cafeaua pentru care m-am felicitat că am cumpărat-o înainte să plecăm… RAI ce să mai!
Și cum stăteam eu așa că o zână și admiram pădurea, vedeam cum trec mașini la 5 secunde spre Edenland. 5 secunde, da? Va închipuiți, da? Evident că făceam și mișto… “Iote, toți ăștia merg tot acolo, ha ha ha “
11.40 ne apropiem de Edenland și vedem parcarea unde era deja coadă, iar la 11.55 treceam pe lângă coadă de vreo 50 de oameni de la intrare și am zis pas. Urlete, plânsete, “Nu, mami! Eu vreau la cățărat”.
Cam asta ar fi momentul când a fost forjat premiul și inscripționată medalia cu
“Worst mom ever!!!”
Probabil că aș fi putut să-i țin ocupați o ora cât stăteam la coadă că să intrăm. Probabil că pe ei nu i-ar fi deranjat aglomerația de pe traseu, statul la coadă peste tot… dar așa am fi petrecut și mai puțin timp împreună și cu siguranță mai puțin plăcut pentru majoritate.
Tot răul a fost totuși spre bine când m-am gândit să sun la Crayon , iar Simona mi-a zis că e deschis. Așa s-a mai luminat ziua și am reușit să petrecem mult mai frumos ziua de 1Mai, prima fără Hubby.
Au avut fiecare loc pe gustul lui, s-au jucat împreună, dar și separat, au facut baloane de săpun cu Mamaie Mimica (care mă tot întreba dacă am unde să încălzesc mâncarea rămasă în portbagaj… ca bunicile) au mancat cireșe crude și eu am făcut mătănii să nu-i doară burta…. a fost chiar fun 🙂
Evident că mai nasol a fost momentul când a trebuie să plecăm… deh… trebuia probabil să dormim acolo.
Înțeleg că smiorcăiala venea dintr-o zi destul de obositoare și fără rutina noastră în privința mâncării. Venea și de la căldură și de la lipsa de somn, dar evident că frustrările tot se adună, chiar dacă înțelegi de unde vin. Dar ce să-i faci? Am respirat adânc, mi-am adunat toate forțele din nou și am încercat să le explic cu calm situația. Ba chiar am fost felicitată că din afară nu se vede că mai am un pic și clachez… pe principiul I did Good 😀
La 18.00 ajungeam în sfârșit la Yummy Mummy, unde, din păcate, piesa de teatru pentru copii, tocmai se terminase. Iar am dat-o în bară evident… doar eu fusesem cea care nu se mai dădea plecată de la Crayon… evident!!!
La 20.38 ambii copii dormeau, fiecare în patutu lui, iar eu mi-am pus jumătate de pahar cu bere… Happy end, nu?
Până la urmă totul s-a terminat cu bine. Am făcut niște poze și filme tare distractive, doar că realitatea a fost cu muuuuuult altfel. Adică, da, în poze și în filme, chiar ne-am simțit bine, ne distrăm să ne facem poze, dar asta a durat fracțiuni de secunde… nervii, oboseala, testarea tuturor limitelor și a răbdării…. acolo e altă poveste, alea durează mai mult.
Că o concluzie, nu va mai stresați de viețile frumoase care apar pe Facebook. Bucurați-vă de micile bătălii câștigate, cum ar fi la mine faptul că am petrecut câteva momente tare frumoase la Crayon cu copiii și faptul că am reușit să ajung la prietenă mea să o felicit pentru nouă ei locație despre care vă voi povești cât de repede.
Până la urmă, hai că n-a fost o zi chiar atât de rea, nu? Și oricum, mâine o luăm de la capăt, right?
Here we go again!
