Cum am ajutat-o pe Emily să se pregătească de venirea frățiorului?

A trecut deja un an și 3 luni de cand Andrei este în viața noastră și de când Emily este soră mai mare. Un an și trei luni în care am trecut și prin situații nu tocmai roz cu ei doi, mai ales cu Emily. Totuși a fost o perioadă destul de ușoară față de ceea ce citisem că se poate întâmpla într-o familie atunci cand apare un nou membru. Și pentru că acum am primit cartea “Părinți liniștiți, frați fericiți” scrisă de Dr. Laura Markham, în care citesc multe sfaturi practice despre relația dintre frați, m-am gândit că e un moment bun să vă povestesc ce am făcut noi pentru a o pregăti pe Emily de venirea frațiorului și de ce cred că aceste lucruri au ajutat-o să-l accepte mai ușor.

În primul rând vreau să citez un lucru foarte important pe care Laura Markham îl menționează în cartea ei și care cred că vă va mai liniști un pic, dacă aveați nevoie:

“Unii copii sunt mai dificili decât alții, unii copii pun mai multe probleme decât alții”

Îmi este foarte clar acum că dacă situația ar fi stat invers, dacă Andrei ar fi fost frate mai mare, lucrurile nu ar fi fost la fel, ar fi fost mai greu! Și asta pentru că de multe ori ce ne-a ajutat cel mai mult în relația dintre ei a fost felul ei de a fi, înțelegerea și răbdarea ei!

Iată ce am facut noi, punctual ca să pregătim terenul pentru Andrei în viața Emilușei.

În primul rând, cum de altfel vă va sfătui toata lumea, am vorbit mult cu Emily despre bebelușul din burtică. Dar nu i-am spus doar ce face în burtică și cum crește… în primul rând i-am explicat comparativ cu lucruri pe care ea le cunoștea, ce dimensiuni are. E important să poată ințelege cum crește. Și uite așa, săptămână de săptămână, l-am comparat pe Andrei ca dimensiuni cu o nucă, cu un mango, cu un dovlecel, un pepene, etc 🙂

Apoi, în momentele în care simțeam că suntem conectate la maxim, în care chiar puteam ajunge la ea, îi povesteam practic ce se va întâmpla.

Copiii sunt dependenți de rutină și au mare nevoie să știe ce urmează să li se întâmple.

Așa că am început să-i spun: uite, lui Andrei îi va fi foame și atunci când îi este foame, va plânge. I-am explicat că el va mânca o perioadă bună doar lapte de la sânul meu. Așa că, atunci când Andrei va plânge, eu va trebui să mă duc la el și ea va trebui să se joace singură în momentele acelea sau să stea lângă noi, să citim o carte sau pur și simplu să se joace. Astfel am pregatit-o să știe ce opțiuni are în acele momente și nu s-a simțit abandonată de “un milion de ori” pe zi, de fiecare dată cand eu trebuia să alaptez.

La fel i-am explicat și despre faptul că voi sta aproape tot timpul cu el în brațe. I-am explicat ca el nu merge și nici nu-i place să stea prea mult singur pentru ca e obișnuit să mă simtă pe mine tot timpul, ca în burtică, așa că, va trebui să-l țin în brațe, dar că voi încerca pe cat posibil să o țin și pe ea în brațe cat pot, dacă nu, o va ține tati.

Și uite așa a înțeles și această situație, iar noi, mai ales Dl Soț, am acceptat că o perioadă Emily va vrea să fie cărată și ținută în brațe, și ea, la fel ca frățiorul ei, cu toate cele 14 kilograme ale ei.

Am încercat pe cât posibil să-i anticipez cât mai multe momente din parcursul unei zile ca să știe la ce să se aștepte și cred cu adevărat că asta a ajutat-o foarte mult. Acest lucru mi l-a confirmat chiar ea, când, într-o zi, pe când noi ne jucam cu lego și Andrei dormea. Atunci când Andrei s-a trezit și a început să plângă, Emily a zis:

“Mami, plânge Andrei! Du-te să-i dai țâțică și eu te aștept săne jucăm după ce-l culci!”

Nu spun că a fost totul roz, deloc!!! Toate frustrările ei, generate de venirea lui Andrei și diminuarea timpului cu mine s-au vărsat pe mine, dar asta nu m-a deranjat, pentru că asta însemna că Andrei, e safe, ei sunt bine, iar eu pot lucra la relația cu ea în fiecare zi.

Să nu credeți că am fost așa de ZEN de la început, în niciun caz!!! Ba chiar am subestimat problema destul de mult. M-am bazat atât de mult pe înțelegerea și pe acceptarea ei atât de pozitivă a lui Andrei, încât am uitat că totuși Emily e un copil de 3 anișori care încă nu știe să-și managerieze emoțiile.

Și uite așa, într-o zi de primăvară, într-un parc din Piatra Neamț, atunci când Emily m-a lovit și am văzut furia din ochii ei mititei, atunci am simțit că a venit sfârșitul lumii și am eșuat ca mamă!

Vai cât am plâns atunci! Eram șocată! Nu înțelegeam ce se întâmplă??? De unde vine asta??? Dar Emily e fericită cu Andrei! De ce???

Adevărul este că mă concentrasem atât de mult pe relația ei cu Andrei, să o pregătesc de ce va face Andrei, încât am uitat să o pregătesc pentru schimbările din relația noastră.

Uitasem să-i spun ca eu nu voi mai avea aceeați răbdare să mă joc cu ea, că voi fi atât de obosită încât să ajung să țip la ea.

Nici eu nu am știut cum mă va schimba al doilea copil deci cum puteam să-i spun ei???

Din cauza asta este important să fim și noi cât mai în legătură cu noi! Să reușim să ne analizăm și să vedem cum putem să devenim noi, părinți mai buni pentru copiii noștri. Să le acceptăm furia și să le oferim ocazii să și-o descarce!

Să acceptăm că poate 5 minute departe de ei, în care avem timp să ne limpezim gândurile și să ne umplem bateriile, vor face mai bine decât 5 minute pline de frustrări alături de ei.

Pe lângă pregătirile pe care le-am făcut înainte de venirea lui Andrei, am lucrat mult și după. Am încercat pe cât posibil să nu-i limităm și să-i schimbăm prea mult viața. Să-i păstrăm rutina și obiceiurile cât de mult am putut.

Am continuat să merg să o iau de la grădiniță cât de des am putut, și odată ce a venit vremea frumoasă, am dus-o în parc în fiecare zi după grădiniță, la fel cum făceam și înainte de a veni Andrei. Nu mi-a fost întotdeauna ușor, de multe ori însemna să plec de acasă cu 2 ore mai devreme ca să respect și ora de somn a piticului.

Pentru că știm cu toții, fără un somn bun, orice șansă de a avea copii cu care să te înțelegi, dispare cu desăvârșire.

Am păstrat aceleași reguli în casă! Mai ales legate de jucarii, iar cea mai importantă a fost

nu luăm jucaria din mâna celuilalt, ci o cerem sau facem schimb. Niciodată nu o luăm pur și simplu!

Iar regula aceasta am respectat-o indiferent cine era “vinovatul”. Chiar dacă era Andrei,  care la 7-8 luni lua tot din mâna ei, că la vârsta aia nu prea merge, nici schimbul, nici negocierea. Dar “l-am certat” și pe el în aceeași măsura ca și pe ea, nu am făcut diferență între ei. În felul ăsta cred că am ajutat-o pe Emily să vadă că nu este iubită mai puțin pentru că este și Andrei, ci că sunt iubiți în mod egal.

Am respectat aceleași limite stabilite și până atunci. Doar pentru că Emily plângea că vrea “acea” jucărie din mâna lui Andrei, nu însemna că o va obține, dacă Andrei nu voia să facă schimb cu ea sau să i-o dea. Asta e! Jucaria e la el și trebuie să-i respectăm alegerea. O țineam în brațe până când iși plângea frustrarea și apoi ne înțelegeam cu toții mai bine 🙂

Nu cred că este nimănui de folos să-i dăm totul fratelui mai mare, doar pentru că cel mic poate fi distras cu altceva.

Și la fel de bine nu consider că este ok că cel mic să obțină tot ceea ce își dorește și să avem pretenția ca cel mare să înțeleagă, doar pentru că este mai mare.

Vă doresc să aveți o acomodare ușoara și să aveți multă răbdare, atât cu voi, cât și cu piticii din dotare.

Ănchei cu un citat din cartea Laurei Markham, “Părinți liniștiți, frați fericiți”, care sper sa vă ajute, pe mine m-a ajutat mult!

Adevărul este că parentingul de calitate este dificil –  este cu adevărat cel mai greu lucru pe care fiecare dintre noi l-a făcut vreodată. Este epuizant fizic și emoțional. Suntem obligați , adeseori, să ne lăsăm propriile nevoi pe al doilea sau al treilea plan ori – în mod nejustificat – în afara listei. Creșterea copiilor ne provoacă să ne ridicăm deasupra nevoilor și dorințelor noastre și să fim nevoiți să dăm, să dăm, să dăm unei alte ființe umane, prea tânără pentru a-și putea exprima în orice fel recunoștința.

Foto: pixabay, tag brothers