Luminița de la capătul alăptării

Deși am alăptat-o pe Emily timp de aproape 2 ani și încă îl alăptez pe Andrei, uneori mă gândesc și la momentul când vom ajunge la capătul acestei călătorii, a alăptării.

Nu am scris pe blog prea mult despre alăptare pentru că cele mai bune informații le-am găsit întotdeauna pe Asociația Alăptează Timișoara. Informații despre mersul la dentist în timpul alăptării, despre angorjarea sânilor, despre furia laptelui și tot ce am avut nevoie pe parcursul anilor în care am alăptat. Este cea mai bună sursă de informare și vă recomand din suflet să o aveți la îndemână, la fel ca numărul unui consultant în alăptare!

În schimb, am susținut și promovat alăptarea în rândul viitoarelor și proaspetelor mame, cu fiecare ocazie pe care am avut-o și chiar de când am început evenimentele La Ceai cu Mămici acum 4 ani. Tot în acest scop am gândit și evenimentul Mămici pe Tocuri (despre care puteți citi aici, aici, aici și aici) pe care l-am organizat timp de 3 ani la rând și pe care îl voi organiza și în acest an, în Săptămâna Mondială a Alăptării, tocmai pentru a duce vorba cât mai departe despre alăptare și beneficii, dar mai ales despre frumusețea alăptării.

Cu toate acestea, pe măsură ce Andrei crește, câte o zi, câte o săptămână, o lună, văd din ce în ce mai aproape momentul în care nu-l voi mai alăpta. Nu e vorba că nu mai vreau să-l alăptez, ba dimpotrivă, doar că privesc către viitor cu entuziasm, întristare, frică și un alt amalgam de emoții.

Dacă e să mă gândesc spontan la momentul acela, mă gândesc imediat la faptul că nu mai trebuie să mă îmbrac doar cu scopul de a alăpta. O să scap de presiunea de a-mi cumpăra bluze în care să pot alăpta ușor, să imi aleg haine doar în funcție de accesul la sân și mai ales să port acele absorbante de sâni atunci când plec mai mult timp de acasă pentru că altfel ajung să storc bluza de lapte la întoarcere.

Apoi apare tristețea pentru că știu că odată cu finalul alăptării se cam împuținează și momentele de tandrețe. Așa a fost și la Emily, deși este un copil super lipicios și iubitor, pe măsură ce a crescut nu ne-am mai smotocit ca înainte. Cu toate acestea trag cât pot de tare de fiecare ocazie ivită să-i mai dau un pupic și o îmbrățișare, iar când se duce să-l iubească pe Andrei, mă bag și eu în seamă la o îmbrațișare de grup 😀

Apoi apare frica pe care am simțit-o și prima oara legată de bolile pe care le va face. Cum o să ne descurcăm oare fără protecția laptelui matern și mai ales fără alinarea de a sta la sân atât cât are nevoie!?

La Emily, ca să fie treaba, treabă, la o lună după ce s-a înțărcat a făcut varicela. Evident că în gândul meu era “Offf, de mai sugea puțin, ce ușor ar fi fost acum!” Ne-am descurcat evident, nu a fost capăt de țară, dar dacă mai alăptam puțin… tot asta a rămas în gândul meu.

După ce tristețea iși face treaba, apare și panica de înțărcare. Oare cum o să fie? Oare o să fie ușor? Greu? Va renunța singur? Oare o să ajungem să-l forțez eu să renunțe?

La modul ideal, imi doresc să se înțarce singur, la fel ca și domnișoara, dar dacă …

Ultima care lovește este depresia la gândul că va trebui să ne trezim să-i încălzim lapte noaptea. Asta mi se pare mai grea decât înțărcarea în sine. La Emily, etapa asta ne-a ținut vreo 2 luni, apoi a renunțat singurică… yuuuuhuuuu. Logistica e cruntă! Trebuie să se treazscă unul din noi, să coboare în bucătărie, să încălzească lăpticul numai bine, să nu cumva să fie prea fierbinte sau prea rece, apoi înapoi în dormitor și nani de voie sau cel puțin până când domnișoara mare vrea la baie, moment în care te trezești DIN NOU!!!

Mda, daca stau să mă gândesc mai bine, parcă nu prea mai aștept cu entuziasm înțărcarea lui Andrei :))) Cine știe, poate avem baftă și se va înțărca singur, (hopefully înainte de 7 ani) și poate n-o să vrea lăptic noaptea 🙂 Poate…

Și uite așa o să ajung și eu în curând (speeeer) să dorm mai mult de 2 ore legate într-o noapte, dar despre asta, poate povestim altă dată.

In final, vreau să profit de acest articol și să vă invit să dați un click și pe imaginea de jos și puteți semna și voi petiția pentru susținerea alăptatului în public. Avem nevoie de o lege care să ne protejeze pe noi și pe copiii noștri de oameni cu o viziune prea îngustă ca să vadă cât bine face de fapt alăptatul prelungit. Mai multe despre această inițiativă puteți citi și pe blogul Mirunei Ioani.

Semnați petiția pentru susținerea alăptarii în public și dați sfoară în țară!!!

Luminița de la capătul alăptării

Ada Chindea

Eu sunt Ada, mamă și o femeie îndrăgostită de oameni și culori și am pornit această comunitate în 2013 în anul în care și eu am devenit mamă. Astăzi, sunt coach transformațional și mă bucur să-mi trăiesc visurile alături de copii, vizitând lumea în timp ce formez noi comunități în cadrul cărora ghidez oamenii să-ți (re) descopere culorile adevarate și astfel să-și trăiască visurile AZI și nu într-o zi.

2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.