Diferenţele dau tonul

Îmi place mult să observ viaţa din jurul meu, imi place să o şi trăiesc la maxim, dar imi place să-i vad şi pe alţii cum o fac.

La un moment dat plăcerea mea de “duminică” era să mă duc pe Lipscani la Gregory’s (atunci era pe langa Van Gogh Caffe), exact pe colţ, deci cea mai strategică poziţie pentru observaţie). Îmi luam o cafea delicioasă cu spumă şi arome, revista Glamour şi petreceam câteva ore cu mine şi cu cei din jur.

Tare mişto să stai cu nasul într-o cafea fierbinte, cu ochelarii de soare pe nas, să te încălzească un soare cald de toamnă, eventual o blăniţă la gât care să te mângâie în razele soarelui şi în faţa ta … Îndrăgostiţi care trec pe lângă tine râzând, ţinându-se de mână, oameni singuri grăbiţi spre o direcţie anume, fie cu ochii sus, fie cu capul în pământ, străini care se văd de la o poştă prin cum sunt îmbrăcaţi, prin dezinvoltura gesturilor… Nişte dimineţi de duminică tare, tare mişto.

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc, ci despre diferenţele dintre copii pe care îmi place să le văd, să le analizez, să-mi dau cu presupusul…”oare vor rămâne aşa”, “oare se vor schimba”.

Să ne inţelegem, nu este o comparaţie, am suferit de comparaţie si de complexe de inferioritate faţa de sor-mea primii 15 ani din viaţă! Este doar o observaţie ştiinţifică, fără concluzii de genul “unul e mai bun, celălalt mai slab” etc. E bine să fim constienţi de diferenţele dintre noi, pentru că în funcţie de asta mai putem schimba ceva la noi, dacă asta este ceea ce vrem, putem să ne îmbunătăţim anumite skill-uri… Bottom line observaţia obiectivă e bună şi de multe ori extrem de distractivă.

Până acum m-am distrat cu mândrele din casă, Emily şi Maia, cu o diferenţă de 1 an şi 2 luni, crescute diferit, dar totuşi pe aceleaşi principii.

Nu pot decăt să încep prin a le lauda, pentru că amândouă, şi nu pentru că sunt ale noastre :D, dar amândouă sunt extra-mega-super cool, evident nu? 🙂

Dar sa revenim… Amândouă s-au dezvoltat extrem de mişto şi diferit fără să le sâcâie nimeni la cap:
– una făcea puzzle-uri de 24/36 de piese la vârsta când cealaltă abia incepea să vorbească. Ba mai mult Emiluşa nu a fost cam deloc atrasă de puzzle-uri, nici macar acum la 2 ani jumatate
– uneia i-a placut tot timpul să meşterească, să se joace cu ciocan şi unelte, să construiască din orice, celeilalte mmmm…. Asa si asa, poate preţ de 10 minute, dar nu cu interes maxim
– una a alergat de când a început să meargă, cealaltă a alergat abia pe la 1 an şi jumătate, fiind mult mai precaută şi atentă unde pune piciorul
– una se distrage uşor de la activităţi, cealaltă stă concentrată şi daca nu are chef să-ţi răspundă te ignoră cu desăvârşire
-una este mai empatică şi zice scuze de la sine daca te aude cu “au”, cealaltă se cam face că plouă reacţionând ceva de genul… “Ce, ce s-a întâmplat???” :)))

În schimb ca şi etape de dezvoltare emoţională, ca să zic aşa, au cam coincis:
– amândouă au avut o etapă de agresivitate la varsta de 1 an şi jumătate-2 ani
– crize de tantrum şi ţipete de dragul ţipetelor 2 ani – 2 ani şi jumătate

Absolut delicioase toate aceste difereţe care le face pe fiecare să fie propria ei persoană, cu propriile gânduri şi caracteristici care le definesc şi le fac să fie UNICE!
Şi de fapt, despre asta şi este vorba, despre faptul că suntem fiecare unici şi deosebiţi şi nu ar trebui să ne lăsăm definiţi “de” sau “prin” cei din jurul nostru.
Ceea ce TREBUIE să facem noi ca părinţi, este să creştem copii independenţi, care să-şi exprime deschis gândurile, să aibă încredere în ei şi să aibă curajul de a-şi urma propriul drum în viaţă.

Să aibă curajul de a fi diferiţi daca asta îi defineşte!

Acum aştept cu nerăbdare al treilea specimen în observaţiile mele care deja este foarte diferit faţa de anteriorul locatar al burticii mele 🙂

Să vedem el cu ce vine nou sau nu… În speranţa mea de copil baieţos, există o dorinţă ascunsă de a fi mai căţărător pentru ca am o poftă nesatisfăcută de căţărat în copaci şi târât prin boscheţi după broaşte… În rest sper să mă obişnuiesc repede sa pun un pampers peste puţă, care mă cam sperie numai de principiu, dar şi asta este alta poveste pentru o alta zi 🙂

Este extrem de interesant să analizezi şi sarcinile cât de diferite sunt, dar asta poate într-un post special.

avatar

Eu sunt Ada, mămică, soţie şi teoretic aceeaşi crazy person dintotdeauna :) Îmi place mult să scriu despre tot ce-mi place şi-mi displace. Îmi place să alerg în picioarele goale cu fie-mea, să ies la picnic cu jumătatea mea mai bună şi îmi place maxim să fiu MAMICĂ. Mă bucur de timpul pe care îl petrecem împreună şi abia aştept să vină şi noul membru al familiei.

 

Ada Chindea

Eu sunt Ada, mămică de doi, blogger și cea mai nouă pălărie este cea de life coach. În 2013 eram însărcinată în 8 luni și am început să construiesc comunitatea ”Ceai cu Mămici”. Ceea ce a început cu evenimente de socializare între mame, cu interese și experiențe comune, s-a transformat, în timp, în locul unde imi doresc să ofer cititoarelor mele instrumentele necesare dezvoltării noastre ca mame, ca soții,ca prietene și în primul rând ca femei gata să înfrunte orice provocare, fie că e vorba de o întâlnire la joacă și socializare, un tantrum sau redescoperirea de sine.

1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.