Ca să ne inţelegem din capul locului, Emily a fost cu mine aproximativ 90% din timp în primii 2 ani din viaţa ei. Noi două peste tot: în maşina, la plimbare, la evenimente, la întâlniri... peste tot. A fost alăptată şi purtată aproape de inima mea timp de aproape 2 ani. Asta înseamnă aproape toata viaţa ei şi o particică din viaţa mea.
Nimic nu se compară cu relația mamă fiică, e unică, dincolo de cuvinte și sper să devină cu atât mai specială și mai frumoasă pe măsură ce crește…
Acum e greu. De fapt e greu cam de când n-am mai purtat-o, de când n-am mai putut să o iau in braţe, cam de atunci.
Problema şi mai mare nu este doar că a trebuit să mă obişnuiesc că n-o mai pot lua în braţe ci să accept să o ia altcineva. Chiar dacă acel altcineva era “tati ei”, nu contează pentru că nu eram eu.
A fost tare greu să accept că atunci când cade şi se loveşte o ia “tati ei” în braţe, când până atunci ştiam că orice s-ar întâmpla, o iau EU în braţe, işi pune căpşorul pe umărul meu, iar eu am puterea să o liniştesc. Eu am magia care îi face să treacă orice durere sau supărare. Acum “tati ei” face asta, iar eu trebuie să am încredere în el.
De fapt şi de drept, cel mai greu şi cel mai greu a fost până când am acceptat că e ok să nu mai pot să o iau în braţe. Că e ok să nu mă simt în stare să ne jucăm sau să alergăm. E ok ca mami să se gândească un pic şi la mami şi la bebe din burtică.
Până am acceptat asta a fost cel mai greu pentru că nu făceam altceva decât să mă lupt cu mine. Deşi nu mă simţeam bine, din cauza greţurilor din trimestrul 1 plus răceala minunată care mă năpădise, eu trăgeam de mine să o iau în continuare de la grădiniţă, să mergem în parc…
Trebuie să le fac pe toate, eu sunt mami ei!!!
Din pacate rezultatul nu a fost unul pozitiv pentru că toată situaţia a ajuns să creeze frustrări din ambele direcţii şi a mea şi a domnişoarei. Ea supărată că nu eram la forţe maxime, eu suparată că nu sunt în stare să-i ofer tot ce are nevoie, crezând că acel tot sunt eu.
Well s-a dovedit că avea mult mai multă nevoie de mine să-i vorbesc sincer şi deschis şi să-i spun mai clar de ce mami nu mai are aceeaşi energie. Să accept ca ea să se ducă pe stradă cu tati cu bicicleta şi mami să stea să se odihnească 20 min. De cand am acceptat că de acum nu voi mai putea sta cu ea cel puţin 90%, de atunci ne-am revenit amandouă.
Încă sufăr când îi văd cum se iau în braţe şi cum se tăvălesc pe jos prin parc, cum aleargă ca la maraton, cum cere în luna la tati în spate. Dar pe de altă parte, mă bucur de ei să-i vad cât de frumoşi sunt amândoi şi abia aştept să fim toţi patru, doi câte doi în forma de grămadă 🙂
Până atunci mă bucur de momentele care au rămas ale noastre, micul dejun, seara la nani, cuibăreală lângă mine când vine în patul nostru şi mai ales rutina noastră de după grădiniţă când suntem doar noi două, pe care sper să o continui şi împreună cu Bebe Andrei, chiar dacă el va fi adormit la mami în wrap.
Abia aştept să nasc, mai sunt trei săptămâni şi abia aştept să treacă pentru că asta înseamnă o listă întreagă de lucruri de care mi-e dor şi lucruri de care nici nu ştiu încă, cam cât de dor imi este :D.
Înseamnă că-l voi cunoaşte pe Bebe Andrei, că voi sta din nou cu capul întors spre el în timp ce voi alăpta până când amorţesc, voi avea din nou un bebe mic în wrap care respiră profund şi îi simt bătăile inimii odată cu a mea. Înseamnă că o voi putea lua din nou în braţe pe Emily, înseamnă că voi putea inclusiv să-i port pe amândoi, off înca 3 săptămâni, doar 3 săptămâni…
Nu mă aştept că va fi totul roz bombon, nici nu-mi doresc, dar voi fi doar eu în corpul meu şi atunci voi avea puterea să am grijă de amândoi, dar mai ales voi avea braţele libere să-i ţin pe amandoi!!!
Până atunci mă bucur de câteva poze frumoase surprinse într-un moment de-al nostru, de iubăreală maximă, ceea ce vă doresc şi vouă!!! E tare important să păstrăm amintirile vii şi asta o putem face extrem de uşor prin poze, dar despre asta într-un post viitor 🙂
Vreau să scriu şi mai mult despre cum a fost această sarcină pentru noi şi sper să reuşesc să o fac până nasc, aşa la cald.
Până atunci aştept cu drag să-mi spuneţi şi pentru voi cum a fost.
Eu sunt Ada, mamica, sotie si teoretic aceeasi crazy person dintotdeauna
Imi place mult sa scriu despre tot ce-mi place si-mi displace, imi place sa alerg in picioarele goale cu fie-mea, sa ies la picnic cu jumatatea mea mai buna si imi place maxim sa fiu MAMICA. Ma bucur de timpul pe care il petrecem impreuna si abia astept sa vina si noul membru al familiei.
